Buuun, deci… se dă o echipă înfometată 2Parale, un oraș străin și un pliant. Și decizia de a comanda pizza de la Rogy.

Comanda

A fost puțin suspect că pe un pliant de pizza apar piramide (emblema Siciliei, după cum se știe). Și că au zis ca 6 bucăți sunt destul de multe și le ia o oră. Mă rog… foamea e mare și nimic nu poate sta între noi și un set de burți pline de junk food, dar fericite. Sau așa speram noi.

[…] o oră de chin trece […]

Vine băiatul cu pizza. Nu (prea) vorbea românește, avea față de arab sau ceva indian, nu m-am uitat atent. Platesc, îi las bacșiș regulamentar 10%, pleacă. Deschid prima cutie cu o foaie A4 lipită pe ea.

Întâlnirea

Un iz sublim de hoit mă lovește, dar conchid că e de la carton. Iau o bucată, mușc o gură din ea și o scuip imediat. N-avea gust (sau nu mi-am dat seama de el), dar mirosul era cel putin infect. Ceva între șosete murate și roadkill. Vlad și Cristi confirmă.

5 minute după ce plecase livratorul, sun la ei să aflu ce mortăciuni au pus în pizza și să le propun să le facem cinste cu 6 pizza întregi dacă le mănâncă de față cu noi.

Conversația

O domnișoară sensibilă mă anunță că ei sunt la început de drum și că nu au stocuri, drept urmare nici ingrediente stricate n-au cum sa aibă. Promite că revine imediat ce află ce s-a întâmplat. Revine după 5 minute să-mi spună că a vorbit cu bucătarul și că ar fi ”de la condimente”, care sunt în blat (”uitați-vă ce galben e blatul”). Păi bun, dar eu am vrut pizza, nu blat galben cu condimente puturoase. A, scrie pe pliant. Ce scrie? ”Gust internațional”. Eu credeam că-i titlu de manea și că a scăpat pe fluturașul ăla.

Mi-l dă la telefon pe băiatul de la livrări care într-o romgleză cu iz de Mecca îmi comunică niște vorbe. Indescifrabil. Pas! Se întoarce domnișoara afectată care nu poate face nimic, că ”soțul… de fapt șeful și soțul… de fapt șeful” răspunde de astfel de decizii. Bun! Să vorbim cu șeful atunci. Nu se poate, că e plecat. Dar are telefon, nu? Da, dar e într-o ședință. La reuniunea pițarilor musulmani din vestul României, presupun… Obțin garanția că voi fi sunat într-o oră.

1001 de nopți

După vreo 40 de minute mă sună șeful care s-a întors între timp de la summit-ul beduinilor producători de pizza și care mă roagă (în aceeași engleză dubioasă) să îi aduc eu pizza la sediu că îmi dă banii înapoi. Nene, nu suntem din Timișoara, n-am cum să vin la matale să-ți dau pizza și nici chef să merg cu ea in taxi n-am că pute!

<poveste lacrimogena>

Ei sunt mici și nu-și permit să țepuiască clienții, că ei scot doar 3 lei profit la o pizza, doar 3. Și că vrea să mănânce el și nevasta lui gravidă pizza de față cu mine, ca să-mi demonstreze că nu-i stricat nimic.

Nu, nu poate veni el, că dacă ar face asta cu fiecare client, unde ar ajunge? N-ar mai avea ce pune pe masa familiei (de unde concluzionez eu ca nici măcar ei nu pot mânca infecția asta de pizza).

</poveste lacrimogena>

O oră. Atât am vorbit cu ei în total. O oră. Oră în care le-am povestit cum:

• nu e OK să vorbească în același timp cu clientul, întrerupându-l
• o reclamație nu e o înjurătură de mamă, ci ocazia de a-și reabilita imaginea și a se autopromova mult mai puternic decât prin fluturași, dacă o soluționează corect
• nu mă interesează că altora le place pizza lor. Nu e necesar ca toată lumea să fie sanitarul pădurii.
• nu o să vin eu la ei și nu mi se pare normal să-mi ceară asta
• altele, toate pe un ton condamnat de colegi ca fiind mult prea puțin recalcitrant

Concluzia

Vă urăm poftă bună!